M-am saturat. Sper sa nu devin si eu asa. Toata lumea are asteptari, care mai de care mai intemeiate sau neintemeiate. De exemplu:
- parintii au asteptari de la copii – sa creasca mari si frumosi, sa ii asculte, sa aiba succes si … sa le dea si lor o parte din “halca” pe care o au in viata;
- sefu’ are asteptari spuse si nespuse, scrise si nescrise, conform cu care te plasteste sau nu, te apreciaza sau urla la tine;
- colegii de scoala – se asteapta sa-i ajuti neconditionat – dar nu iti intorc favorul neaparat;
- colegii de serviciu – daca ai ceva, trebuie sa aiba si ei; nu la fel stau lucrurile si in cazul lor: daca ei au ceva, nu neaparat trebuie sa stii/sa primesti;
Asteptarile cresc pe masura ce anii trec. Te intalnesti cu cineva si discuti, iar dupa o vreme el/ea rabufneste spunandu-ti ce se astepta ca tu sa faci pentru el/ea si nu ai facut… and so on.
Unele asteptari sunt indreptatite… iar altele sunt exagerate. Ce e de facut? Uneori iti vine sa le spui in fata celor din jur ca sa te lase in pace, dar nu poti. Alteori tu ai asteptari de la cineva si esti “inselat”. Raniti, mergem inainte. Pana unde/cand? Pana cand… ceva moare in tine, incetul cu incetul. Nu mai ai incredere in nimeni. Nu iti mai pasa de nimeni. Doar tu contezi: EGO & EU. Toti spun atunci ca esti tare, dar in interiorul tau stii clar ca esti un om mort, fara sentimente. Poate la cravata, masina tare, etc – dar esti completamente mort. Altii te iau ca model – doar ca sa devina la fel ca tine. Raniti, ucisi incetul cu incetul…
Leave a Comment so far
Leave a comment
